|
 |
|
 |
|
| Subiectul anterior :: Subiectul urmator |
| |
 |
 |
|
ILEANA
|
Administrator
|
| Data inscrierii: 22/Aug/2008 |
| Mesaje: 239 |
|
|
Trimis: 22/03/2009 22:20 Titlul subiectului: Povestioare cu talc |
 |
Poveste cat trei
monk, calugar
“Buna dimineata,
Inca o poveste din sirul de povesti pe care le-am primit de-a lungul timpului de la invatatorii mei vazuti si nevazuti. Pentru fiecare sunt recunoscatoare pentru ca a adaugat un strop de lumina vietii spre care m-am avantat nu totdeauna avand atitudinea potrivita.
Intr-o manastire traiau mai multi calugari, printre care si doi frati. Un frate era intelept, si falnic si la lucru si la rugaciune. Toti ceilalti calugari il respectau si ar fi vrut sa fie asemeni lui in destoinicie si bucuria de a sluji Domnului. Celalalt frate era mai firav din fire si din alcatuire, ii lipsea un ochi, iar mintea era cam ca a unui copil de 4-5 anisori, dar si el era vrednic la treburile manastirii si cuminte in rugaciune.
Manastirea aceasta avea un obicei, vechi …din negura vremurilor. cele fara de inceput. Cine dorea sa ramana peste seară in lacas trebuia sa treaca de o incercare pusa la cale de fratele cel intelept, fie sa raspunda la o intrebare, fie sa dezlege o ghicitoare, fie sa indeplineasca o sarcina.
In seara de care este vorba, poposi la manastire un calator, si pentru ca ploaia nu contenise de 2 zile, calatorul nostru era ud si infrigurat peste masura asa ca vazand sfanta manastire batu la poarta.
-PRimiti un calator obosit si infrigurat?
-Primim de buna seama, se auzi vocea unui calugar, dar va necesită sa treci de o incercare
Calatorul incuviinta sa treaca de incercare caci nu se mai simtea in dispoziție sa continue drumul. Intamplarea facea insa, ca fratele cel intelept sa fie tintuit la pat de o boala, asa ca celalalt frate zise:
-Lasa-ma pe mine sa-l pun pe calator la incercare! Voi fi bland cu el
Asa ca fratele cel slab de fire il invita pe calator in camera de boala a calugarului intelept, pentru ca acesta sa ii explice tarasenia si apoi cei doi oponenti se indreptara spre o sala alaturata.
Dupa o vreme, pe usa calugarului intelept dadu buzna calatorul, care plecandu-se in fata lui spuse
-Nu sunt vrednic sa raman sub acelasi acoperis cu fratele tau, plec in calea mea! si zicand acestea dadu sa plece.
-Opreste-te, zise calugarul cel intelept ridicand-se de pe patul de boala cu mare uimire, spune-mi ce s-a intamplat.
- Pai ce sa se intample? Ne-am asezat amandoi iar eu i-am aratat un deget- adica Dumnezeu Tatal, el in nemarginita lui intelpciune mi-a aratat doua degete -Dumnezeu Tatal si Fiul, Atunci eu incuviintand i-am aratat trei degete- Dumnezeu Tatal, Fiul si Sfantul Duh, crezand totodata ca am castigat dreptul de a ramane in manastire peste noapte. Doar ca cinstitul dumitale frate mi-a aratat pumnul spunandu-i astfel nevrednicului de mine ca trei sunt UNA Sfanta si neimpartita TREIME. Eu plec pentru ca asemenea intelepciune de dincolo de cuvinte ma face sa ma simt tare pacatos.
Calatorul pleca, lasandu-l pe fratele cel intelept prada unei uimiri nesfarsite, din care nu avu timp sa se dezmeticeasca pentru ca fratele cel firav intra ca o furtuna in camera sa strigand plin de furie:
-Unde e netrebnicul sa ii arat eu ce insemna sa insulti un om. O sa ii trag o mama de bataie sa invete sa se poarte altadata
Va dati seama dragii mei ca bietul calugar intelept simti ca isi pierde si bruma de intelepciune si putere a mintii cata ii mai ramasese.
-Povesteste ce s-a intamplat, zise el mai mai sa se inece.
-Auzi tu frate, el imi arata un deget…adicatalea eu am un ochi. Eu ma supar nitelus, dar pentru ca ne era oaspete ii arat doua degete, adica el slava domnului are doi ochi. Nu se potoleste asa ca imi arata trei degete cu mare obraznicie. Adica eu cu el impreuna avem trei ochi…asa ca i-am aratat pumnul, iar el lasul a zbughit-o pe usa si pe aici ti-e drumul. Unde e ca vreau sa il pedepsesc?
Calugarul cel intelept se linisti ca prin farmec si incepu sa rada din toata inima asa cum sper ca faceti si voi acum.
Va doresc o zi in care sa va intelegeti unii cu altii si in care sa va bucurati ca TREI sunt UNA chiar si intr-un pumn strans cu manie nestiutoare!” |
  |
|
|
|
 |
 |
| Sus |
|
| |
|
 |
|
|
|
ILEANA
|
Administrator
|
| Data inscrierii: 22/Aug/2008 |
| Mesaje: 239 |
|
|
|
Trimis: 09/04/2009 14:15 Titlul subiectului: poezii de suflet |
|
Merg incet.
Drumul e greu �
Ma asez obosita, putere sa cer
- Continua, esti in Imparatia lui Dumnezeu
Pe calea ingusta sunt
Oameni ca şi mine
Tarandu-se spre tarm
plang
De durerea lor, de durerea mea
- Continua, te vei managaia
Imi sporesc aripi
Pasul mi-e mai usor
Dar nu pot inca sa zbor
Ma loveste in fata vantul
- Continua, vei mosteni pamantul
Ma indrept cu pas sigur
Şi drept
Fara sa mai astept
a zbura
- Continua, de dreptate te vei satura
Langa mine e cineva.
Ostenit, scuipat, palmuit
Cu o cruce mare in spate
- Sa mergem impreuna,
Avem o singura seară
şi-o zi,
- Continua, te vei milui
Merg mai departe
Şi-L vad pe Domnul Iisus
Eu sunt un fir de nisip
El e in Lumina, sus
- Continua, ai inima curata, mi-a spus
Şi ma desprind usor
Ca intr-un zbor
Nu sunt eu
A ramas luminata inima de nea
- Bine ai ajuns, fiica Mea
|
|
|
|
|
|
|
| Sus |
|
| |
|
|
|
|
|
ILEANA
|
Administrator
|
| Data inscrierii: 22/Aug/2008 |
| Mesaje: 239 |
|
|
|
Trimis: 18/10/2009 15:42 Titlul subiectului: puterea unei rugaciuni |
|
LISTA DE CUMPARATURI
O femeie imbracata saracacios, cu o privire de om invins, a intrat intr-o zi intr-o bacanie. S-a apropiat de stapanul magazinului intr-un mod tare umil l-a intrebat daca nu ar putea sa-i dea si ei pe datorie cateva alimente. I-a explicat cu glas usor ca sotul ei era foarte bolnav si ca nu putea munci, si ca aveau si sapte copii, care trebuiau hraniti.
Bacanul, a privit-o de sus si i-a cerut sa paraseasca repede magazinul sau.
Avand insa in gand nevoile familiei sale, femeia i-a mai spus: Va rog, domnule, o sa va aduc banii inapoi de indata ce voi putea.
Bacanul insa ii spuse ca nu-i poate da pe datorie, pentru ca nu are credit deschis la magazinul sau.
Langa tejghea se mai afla inca un client, care a auzit discutia dintre cei doi.
Clientul facu cativa pasi inainte si ii spuse bacanului ca o sa acopere el costurile pentru indiferent ce are aceasta femeie trebuință pentru familia sa.
Bacanul raspunse parca in sila: Ai o lista cu cumparaturile de care ai nevoie?
Louise a raspuns: Da, domnule..
O.K, spuse bacanul, atunci pune-o pe cantar si eu o sa-ti dau marfa de aceeasi greutate cu lista dumitale.
Louise, ezitand o clipa, cu privirea in jos, baga mana in geanta si scoase o bucatica de hartie pe care scrise ceva in graba. Apoi puse cu grija biletelul pe cantar, cu privirea tot aplecata.
Ochii bacanului si ai celuilalt client priveau plini de uimire cum cantarul statea inclinat in partea cu hartia.
Bacanul, privind la cantar, s-a intors usor catre client si ii spuse mormaind: Nu-mi vine sa cred!
Clientul a zambit, iar bacanul a inceput sa tot puna pe cantar alimente.. Cantarul tot nu se echilibra, asa incat acesta tot punea pe el alimente, din ce in ce mai multe, pana cand pe cantar nu a mai incaput nimic. Bacanul sedea privind cu dezgust. In fine, smulse bucatica de hartie de pe cantar, si o privi cu mare uimire.. Nu era vorba de o lista de cumparaturi, ci era o rugaciune, care spunea asa:
"Iubite Doamne, Tu imi cunosti nevoile, asa ca eu le pun in mainile Tale."
Bacanul ii dadu nevestei alimentele si privea in continuare tacut, inmarmurit. Femeia ii multumi si pleca din magazin.
Celalat client ii dadu bacanului o hartie de 50 de dolari si ii spuse: A meritat toti banii! Numai Dumnezeu stie ce greutate are o rugaciune.
FORțA UNEI RUGACIUNI: Cand veti citi acesta povestioara, sa spuneti o rugaciune... Doar atat trebuie sa faceti.. Opriti-va chiar acum si spuneti o rugaciune de multumire pentru norocul pe care il aveti in viata.
Asadar, draga inima, increde-te in Dumnezeu pentru a-i vindeca pe cei bolnavi, pentru a-i hrani pe cei infometati, pentru a le da haine si adapost celor ce nu au ceea ce avem noi. Amin.
Trimiteti, va rog, acest mesaj si altora. Rugaciunea este cel mai bun dar pe care il putem primi pe gratis.
Nu e nici o plata, dar asigură o mare rasplata.[url=http://www.99poze.ro/p/95643a4a3de0d61a40760d5cbb85f20e.jpg] [/url] |
|
|
|
|
|
|
| Sus |
|
| |
|
|
|
|
|
ILEANA
|
Administrator
|
| Data inscrierii: 22/Aug/2008 |
| Mesaje: 239 |
|
|
|
Trimis: 04/11/2009 00:13 Titlul subiectului: Părintele Paulin de la Putna --spovedanie si libertate-- |
|
SPOVEDANIE ŞI LIBERTATE
06.08.2009 10:43 - Părintele Paulin de la Putna
________________________________________
Un copil la care ţin deosebit de mult mi-a sugerat să scriu ceva despre Taina Spovedaniei. Mi-a recomandat să fac acest lucru „într-o manieră luminoasă".
O mână obişnuită să critice şi să înfiereze mizeria morală şi intelectuală din jur cu greu va reuşi să aştearnă pe hârtie câteva rânduri din care să străbată lumina cerută de acest copil curat la suflet, însetat de dreptate, adevăr şi frumos. Dar merită să încerc...
Ar însemna să scriu despre mila şi imensa bunătate a lui Hristos faţă de această infimă creatură numită „om".
Ar însemna să scriu despre puterea nemăsurată a lui Dumnezeu de a trece cu vederea indiferent ce răutate şi orice josnicie umană, fie ea cât de mare. Despre tăria plină de milă a Domnului de a şterge cu buretele iubirii Sale munţi întregi de păcate ce ar înnegri până şi imensitatea veşniciei.
Ar însemna să scriu despre Dragostea numită, pur şi simplu, Iisus Hristos, Care îngăduie existenţa şi veşnicia chiar a unei făpturi ce nu face decât să greşească, să rănească, să mânjească tot ce e curat, tot ce e bun şi frumos într-o lume care, oricum, nu-i mai aparţine.
Cum oare aş putea scrie altfel despre Sfânta Taină a Spovedaniei? M-am gândit de mult timp la un exemplu, care îmi stăruie tot mai profund în suflet. Pentru un amator, ar părea o blasfemie. Dar apelez la înţelegerea cititorului, căruia nu vreau decât să-i pun cândva o palidă poză a bunătăţii şi milei divine a lui Hristos.
Să ne închipuim un om extrem de fericit. Un om ce a ajuns la o înaltă măsură de bunătate, de fericire şi de dăruire. Apoi să ne închipuim că acelaşi om se plimbă liniştit pe un câmp, unde întâlneşte un necomplicat muşuroi de furnici. Nimic deosebit la prima vedere! însă vedem că el se apleacă cu atenţie şi vede că aceste furnici sunt cumplit de bolnave. îşi trăiesc ultimele momente de viaţă. Suferă îngrozitor şi iremediabil. Şi au o mică şansă pentru a supravieţui: exact acest om, căruia nimic nu-i lipseşte, să devină şi el o furnică, întocmai ca şi ele. Iar omul realizat furnică, prin sănătatea, deplina lui fericire şi dăruirea lui, să le vindece de mortificarea în care ele se găsesc. Toată boala şi toată suferinţa lor să treacă asupra omului transformat furnică. Astfel, nu se poate...
Rândurile de mai sus par a fi luate dintr-o poveste tristă pentru copii. Dar ce ar fi dacă, în locul furnicilor, ne-am vedea pe noi, oamenii, care sufeream de păcat şi de boala incurabilă numită „moarte"? Iar în locul omului deplin să vedem pe Hristos, Care Se coboară în rândul unor fiinţe ce nu I-au oferit decât păcatul, durerea, suferinţa şi propria lor moarte?! El, Cel bun şi Blând, nu avea nevoie de nimic, nu-I lipsea absolut nimic. Dar a ales să coboare până la stadiul de Om doar din iubire, doar pentru a vindeca o fiinţă neputincioasă, infimă şi mult prea săracă.
A luat asupra Lui toată suferinţa, toată durerea, până şi moartea. Şi 1-a ridicat pe om până la statutul de egal al Lui, prin har. I-a vindecat fiinţa şi i-a dat capacitatea de a transforma viaţa într-un timp doar al iubirii, al iertării, al bucuriei. Dar i-a dat şi forța să facă din moarte un prieten! Adică moartea să nu mai fie începutul unei suferinţe veşnice, mult prea grea şi mult mai adâncă decât suferinţa numită totuşi „viaţă". Ci moartea să fie o simplă schimbare de decor! O simplă trecere de la puţin la veşnicie. Dacă viaţa a fost iubire, după moarte să fie iubire veşnică. Dacă viaţa a fost umplută de milă, bunătate şi pace, atunci veşnicia de după moarte să fie infinit mai bogată întru toate acestea!
Dar mai presus de toate, şi aici stă taina cea mare a iubirii lui Hristos, timpul morţii să fie exact momentul întâlnirii personale dintre fiecare creştin în parte cu Dumnezeu, Cel ce a tânjit după fericirea şi bucuria noastră. Ca un Mire ce-Şi întâlneşte mireasa de care nu Se va mai despărţi niciodată. Totul pentru o nuntă veşnică, prea plină de iubire şi de mângâiere.
Dar ţinta acestor rânduri este alta: abordarea într-un „stil luminos" a Tainei Spovedaniei.
Această Sfântă Taină poate că ar mai putea fi numită şi Taina vindecării sau Taina împăcării. De ce?
Hristos, în mila şi iubirea Sa, a ştiut că omul mult prea greu îl va iubi pe El, pe Cel Bun, cu toată fiinţa şi cu toată dăruirea. A ştiut că omul pentru care a murit pe o Cruce nemeritată va continua să amestece în viaţa sa păcatul ce răneşte şi întunecă. A ştiut că omul va uita uneori mult prea rapid că este o fiinţă chemată a se adăpa doar din izvorul demnităţii, al iubirii şi al luminii. A ştiut că omul va păstra pentru întreaga sa viaţă măcar o umbră de egoism şi că va săvârşi fapte ce vor continua să-1 rănească, să-1 îndepărteze de El, de mila şi imensa Lui iubire. A ştiut toate acestea şi încă multe altele. Exact ca o mamă ce-şi simte şi îşi cunoaşte copilul chiar înainte ca acesta să se nască. Dar îl iubeşte cu toată fiinţa şi face absolut orice ca acesta să fie tot mai mult al ei. Numai al ei...
La fel a conceput şi Hristos. Din iubire şi din respect pentru fiinţa care a murit, nu i-a anulat libertatea. Nu a fabricat din el o marionetă, un robot supus, dar lipsit de liber arbitru. Iubirea poate îndura orice, mai puţin robia, lipsirea de libertate. Hristos vrea să fie iubit de o fiinţă liberă şi nu de un rob străin de simţul responsabilităţii şi al demnităţii. Dumnezeu poate absolut orice, dar nu vrea să ne iubească în mod forţat. Aceasta este imensa voinţă a Celui Atotputernic: nu vrea să fie iubit automat, dincolo de imensa libertate, a Lui şi a noastră! Şi nici nu vrea să ne ierte în mod obligatoriu. Nu ne obligă cu această iertare pe care unii dintre oameni nici nu vor să o ceară.
Poate nici nu doresc această iertare... Nu că Dumnezeu nu ar vrea să ne ierte! Să nu fie! Căci El e Mila, Iubirea şi Bunătatea mai presus de orice înţelegere umană. Dar iertarea nu se impune, nu forţează şi nici nu anulează libertatea umană. Hristos este mult prea delicat, mult prea suav pentru a brusca, pentru a îmbrânci libertatea umană. Este mai firav decât lumina soarelui, care nu poate forţa intrarea într-o încăpere ale cărei uşi şi ferestre se închid mai mult decât ermetic. Hristos este cumva un gentleman al iertării, al răbdării şi al iubirii, care nu face decât să aştepte o minimă ocazie pentru a dărui, pentru a ierta şi pentru a iubi. Iar dacă această ocazie întârzie să apară, atunci El nu face decât să Se retragă în tăcere cu o suferinţă în plus. Totul e o miză a libertăţii şi a iubirii...
Şi astfel, exact în acest punct, intervine Taina spovedaniei. Taina libertăţii şi a iubirii. Taina care ne face din nou liberi. Taina care ne arată iarăşi şi iarăşi că suntem iubiţi de Dumnezeu şi că putem iubi duhovniceşte din nou pe aproapele nostru şi pe Iisus Hristos.
Lumea, împietrită în minciună şi egoism, ne învaţă că această Taină e o ruşine, o degradare şi o înjosire cumplită şi irevocabilă a omului. Că nu se cuvine să mergem la câte un amărât de popă şi să-i spunem lui ceea ce doar pe noi ne priveşte. Nu există păcat şi nu avem a da socoteală absolut nimănui pentru ceea ce am făcut. „Eu sunt stăpân al vieţii mele şi nu încuviințează unui pârlit de popă să-şi bage nasul în treburile mele. Şi cum anume nişte şoşoteli între mine şi el ar putea să-mi aducă aşa-zisa iertare a lui Dumnezeu?"
„Dar ce, Dumnezeu mă poate ierta printr-un popă păcătos ca şi mine? Mai bine zis, cu mult mai păcătos! Iar la urma urmelor, chiar am eu necesitate de iertarea lui Dumnezeu?! Dar ce am confecționat aşa grav? N-am omorât şi n-am dat nimănui în cap! Ce-i cu atâtea păcate şi liste de greşeli kilometrice? A început iar Inchiziţia?! A reînceput vânătoarea de vrăjitoare? Trăim în epoca pietrei şi ne temem chiar de orice? Gata! Şi dacă stau bine şi mă gândesc, nici nu se află Dumnezeu! Deci, cine să mă ierte? Ce tot vorbim de iertare?"
Dincolo de ironia şi ridicolul rândurilor de mai sus, se cuvine să admitem că acestea nu fac decât să surprindă modul de a gândi al unei majorităţi zdrobitoare a celor ce se declară dacă nu creştini, măcar oameni. Să fie extraordinar de clar, totuşi, că cel ce neagă Taina Spovedaniei neagă însăşi existenţa Iui Dumnezeu. La urma urmelor neagă nevoia proprie de iertare, de veşnicie şi de demnitate. Şi nu pot adăuga aici decât că singur satana, împreună cu îngerii lui, nu are nevoie de iertare. Adică, mai clar spus, nu vrea să-şi ceară iertare şi se consideră îndreptăţit să nu aibă nimic în comun cu Dumnezeu, pe Care - atenţie - spre deosebire de oameni, II vede şi se cutremură, dar are atâta mândrie şi răutate în el încât s-a împietrit şi nu vrea să facă voia lui Dumnezeu!
Ca să nu mai spun că negarea Spovedaniei este negare, ignorare, respingere a ideii, dar nu şi prezenţei diavolului! Şi deja se ştie că cea mai mare biruinţă a diavolului este aceea de a ne face să credem că el nu există. Căci dacă dracul nu există, atunci nici păcatul nu există. Şi pentru ce să-mi cer iertare? Doar pentru simplul fapt că exist? Pur şi simplu?! E absurd!
Dar să nu uit că se cade să scriu „mai luminos" despre Spovedanie... Este o Taină pentru cel ce simte că a greşit. Pentru cel a cărui conştiinţă încă mai doare şi mai suferă pentru greşeli sau păcate. Pentru cei ce au păstrat o fărâmă de copilărie în fiinţa lor şi încă mai pot plânge când văd o floare călcată în picioare, un porumbel zdrobit, un copil lovit pe nedrept sau o bătrână ce-şi duce ultimele ei zile hrănindu-se cu lacrimi şi cu suspine. Este o Taină pentru cei ce încă mai privesc la Cer şi simt că acolo este totuşi un loc în care dreptatea, adevărul, frumosul şi binele vor avea un singur loc. Este o Taină pentru cei al căror suflet suspină şi scânceşte ca un copil atunci când mai aruncăm peste el un gunoi numit „păcat", când îl mânjim cu noroi prin contactul cu întunericul şi cu mizeria din lume, când îl uităm în adâncurile fiinţei noastre şi ne ocupăm cu nimicuri, cu josnicii sau cu „simpla" ignoranţă.
Cel ce ne iubeşte cu disperare nu ne cere decât să spunem: „Am greşit!". Atât! Şi nu ne cere să-I spunem Lui aceste cuvinte, căci prezenţa Lui nu doar că ne-ar anula acum libertatea, dar ne-ar pierde, ne-ar topi fiinţa întreaga, ne-ar zdrobi prin infinitul şi desăvârşirea Lui. Ci ne cere să spunem unui om ca şi noi ce şi cât am greşit. Să facem un pas înspre un om pentru a regăsi pe Dumnezeu şi pe noi înşine. Hristos vrea extrem de puţin... Vrea să ne oprim măcar din îndată ce în când pentru a ne aminti că am greşit: câteva clipe din viaţa noastră să recunoaştem acest lucru, chiar dacă apoi o vom lua de la punct final cu vechiul nostru mod de viaţă. Hristos ne va ierta orice şi oricât, căci este un Domn al iertării. Dar a pus şi El o condiţie: din când în când, câteva clipe, să regretăm sincer greşelile noastre şi să ne cerem iertare. Unui om pentru un om. Căci nu merităm pe Dumnezeu în acele clipe! Hristos este cu noi când greşim pentru a ne ierta atunci când cerem această iertare.
Hristos ne vindecă mult prea iubitor totul doar dacă ieşim din cotidian, din lume, din modul nostru de a fi măcar câteva clipe. Pentru a fi acolo unde El a hotărât să fim, aşa cum El a vrut să fim şi în faţa aceluia care a cerut El să fim. Ne cere puţin pentru a ne ierta mult. O clipă de smerenie, un moment de coborâre din mândria şi din prea plinul nostru pentru a ne spovedi. Pentru a primi ceea ce sufletul nostru are atâta nevoie: iertarea! Excluzând această iertare totul este un iad, chiar dacă prea mulţi îl amână prin patimi tot mai josnice. Un iad al nebuniei generalizate şi veşnice. Un iad din care nu ne putem scoate singuri şi nu ne poate scoate nici cel mai renumit psiholog. Căci e un iad al rănirii celuilalt, un iad al morţii propriului suflet, un iad al înstrăinării de Dumnezeu. Şi nimic nu poate mângâia un suflet aflat în acest cumplit iad!
Se spune că Hristos poartă toate greşelile - noastre, oricâte ar fi acestea. Le ia asupra Sa, aşa cum apa ia asupra sa toate mizeriile trupului nostru privat de a se scârbi, minus a protesta în vreun fel. Hristos nu Se scârbeşte de nimic şi de nimeni. Este o imensitate a iertării. Este un uriaş al iertării. Iartă pe urmă ce a mai iertat pentru a ierta din nou. Vrea doar să facem mult prea puţin pentru mult prea multul pe care El îl face: să îngenunchem înaintea unui preot şi să ne arătăm pe noi înşine exact aşa cum suntem. Căci El este acolo! Pentru a ne îmbrăţişa prin mâna unui preot, pentru a ne ierta prin cuvântul lui, pentru a ne dărui o bucurie a iertării aşa cum doar El ştie să facă. Nu vrea să ne urcăm pe Crucea Lui, ci vrea doar să ne pogorâm genunchii şi sufletul înaintea unui preot. Nu caută să fim scuipaţi şi bătuţi, aşa cum El a fost, ci, din contra, ne mângâie şi ne vindecă inima. Nu caută să ne vadă loviţi şi părăsiţi, ci vine în întâmpinarea noastră El însuşi cu toţi sfinţii Săi. Nu ne condamnă la iad, deşi îl merităm, ci ne dăruieşte ceea ce are El mai de preţ, deşi nu suntem vrednici. Nu cere socoteală pentru că n-am înţeles iubirea şi iertarea Lui de până atunci, ci o ia mereu de la capăt cu aceeaşi iubire şi cu o nouă iertare. Căci iadul este al celor ce nu au vrut să fie iertaţi...
Ar necesită ca măcar o clipă din viaţa noastră să simţim ce este iertarea şi mângâierea lui Hristos. Apoi totul, dar absolut totul se va modifica în viaţa noastră! Vom mai greşi, cu siguranţă, căci suntem înfiorător de slabi şi de neputincioşi. Dar vom şti să alergăm în braţele Celui ce prea ne iubeşte şi cu o incredibilă răbdare ne iartă şi ne primeşte. Vom suferi mai greu clipele care vor lovi inimile noastre, amintindu-ne că L-am rănit pe Cel ce nu ne-a greşit chiar cu nimic. Ne vor durea mai mult rănile ce le facem în sufletul Celui căruia I-am greşit. Vom căuta mai prudent şi mai elegant acel loc şi acel timp în care vom primi linişte în suflet, iertare în inimă, credinţă, putere, răbdare, voinţă... Adică Taina Spovedaniei.
Am mai spus că Domnul milostivirii nemărginite ştia că, oricum, noi tot vom greşi. Chiar dacă El a murit nedrept şi groaznic pe Cruce. Chiar dacă El a înviat pentru a noastră mântuire. Şi ne-a lăsat o portiţă de ieşire, o uşă de scăpare din iadul pe care îl naştem, îl provocăm şi îl zidim prin răutatea şi indiferenţa noastră. Ne-a lăsat ceva rudimentar şi mult prea uşor. Tot ce trebuie să facem este doar să parcurgem două etape esenţiale:
1) să recunoaştem în sinea noastră că am greşit. E cel mai dificil pas. Recte să împărţi faptele tale în bune şi rele. Să nu te crezi perfect. Să nu te minţi că doar crima şi lovirea în cap a altuia sunt păcate. Să înţelegi că nu există zi pe faţa pământului fără de păcat. Să realizezi că fiecare păcat este o rană, o palmă ce loveşte, o mizerie în plus peste fiinţa ta. Şi să simţi nevoia de a îndrepta ceva în viaţa ta. Chiar şi în viaţa celui ce lângă tine, pe care-1 hrăneşti, îl ignori sau îl sufoci cu întunericul din tine.
2) să admitem că aici şi acum nu putem grăi direct cu Hristos, în mod direct, vizibil şi personal. Rugăciunea şi mai ales Sfânta Liturghie sunt maniere de a avea o legătură directă şi vie cu Hristos, însă în Taina Spovedaniei avem confirmarea iertării, o auzim, o primim aşa cum, repet, nu este posibil să o primim aici şi acum direct de la Hristos.
Să lămurim puţin! Spuneam mai sus că Dumnezeu nu vrea să ne anuleze libertatea. Nu vrea să apară periodic în toată slava Lui şi să ne oblige să-L slujim şi să I ne închinăm. Aşa doar ne-ar obliga să credem în El. Din frică sau chiar din repulsie. Dar nu din dragoste. N-ar mai fi la mijloc iubirea. Ce-ar fi dacă L-am vedea pe Hristos în fiecare duminică venind la Liturghiile noastre ca un papagal roşu şi imens, zdrobind tot ce I se nimereşte în cale şi fâlfâind ameninţător din aripi? Volens-nolens toţi oamenii s-ar înghesui prin biserici de frică să nu fie călcaţi de imensul papagal!
Am urî poate pe acest fals Dumnezeu, căci acolo unde nu este libertate şi iubire, nimic nu mai este. Frica nu apropie. Nu vindecă. Este inumană. Dumnezeu nu are nevoie de nişte roboţi, împietriţi în teroare şi într-o neputincioasă obedienţă. El ne vrea liberi, aşa cum şi El este. Vrea să-L iubim, aşa cum şi El ne iubeşte. Vrea ca noi să-L căutăm, aşa cum şi El ne caută. Scutit de condiţii şi fără reguli inumane. Doar din iubire şi nimic mai mult. Un imens papagal nu poate fi Dumnezeu, căci El este mic. Tainic, suav, blând... Aşa cum doar Iubirea ştie să fie!
La fel stau lucrurile şi cu Taina Spovedaniei, adică acelaşi apel la iubire, demnitate şi libertate. A găsit de cuviinţă Domnul ca noi să primim iertarea prin oameni ca noi, adică prin preoţi. Aceştia au în plus o investitură şi harul preoţiei. Sunt aleşi să ierte şi să ne dezlege în numele lui Hristos Iisus. Nu contează că sunt păcătoşi, pătimaşi sau simpli ignoranţi. Avem totuşi şi preoţi sfinţi. Contează doar acele cuvinte de mângâiere şi de iertare pe care le primim pentru că aşa a hotărât Hristos. Aşa, ca de la om la om. Liber să refuz şi neocupat să cad în genunchi şi să spun unui om ceea ce oricum aude şi Hristos.
Sunt liber să mă întunec în mândrie şi încăpăţânare şi gratuit să mă smeresc şi să mă deschid unui om exact ca şi lui Dumnezeu, Care oricum mă ştie. Neîngrădit să nu doresc iertare şi milă, dar deschis să caut iubire şi îndurare chiar şi de la un om, căci de la Bunul Dumnezeu oricum le primesc.
Dumnezeu lucrează prin oameni pentru oameni. îndeajuns de rar săvârşeşte în mod direct, nemijlocit, diferite minuni. Exceptând desigur minuni cum e cea a firului de iarbă sau minunea existenţei neîntrerupte şi ireproșabile a soarelui ca sursă de viaţă pentru miliarde de oameni!
Iar în Biserică lucrează prin preoţi. Aşa a decis El. Putem să negăm această decizie. Libertatea ne este absolută! Dar se cade să ne asumăm şi riscurile de rigoare! Nu avem niciun drept să ne iertăm singuri, să ne iertăm automat pe noi înşine. Mai întâi pentru că absolut orice greşeală, fie ea cât de mică, îi răneşte şi pe cei de lângă mine. Deci am nevoie şi de iertarea lor! Şi doar Hristos mă poate ierta în numele tuturor. Apoi, pentru simplul fapt că - vrem sau ba, ştim sau nu - totuşi suntem creaţi de Dumnezeu. Nu doar că orice greşeală II răneşte şi pe Dumnezeu; II întristează şi II alungă de lângă noi, dar are un drept veşnic asupra noastră. Şi nu are rost să ignorăm acest fapt! Ne putem minţi un timp, ne „iertăm" singuri o perioadă. Adică până la moarte. Dar dincolo de acest punct inevitabil, intervine întâlnirea cu Hristos şi cu aproapele. Atunci ies la iveală rănile şi se descoperă întunericul.
Şi, totuşi, ce este păcatul? Ce este această faptă ce răneşte, întunecă şi ne desfiinţează, ne individualizează?
Nu cred să fi citit undeva o definiţie a păcatului. Şi nici eu nu voi încerca să scriu una. însă consider păcat acea faptă mai târziu săvârşirea căreia nu voi mai fi în stare să privesc în ochi un copil, persoana faţă de care am greşit sau, pur şi simplu, chipul Domnului de pe icoană.
Păcatul este acea faptă ce îmi împuţinează rugăciunea, îmi slăbeşte credinţa şi mă aruncă prea des în deznădejde. Este acea faptă pe care, dacă o repet, mă întristează, îmi stimulează suferinţă şi nervozitate. Păcatul nu se mulţumeşte cu puţin. Se vrea tot mai mult. Nu este niciodată mulţumit şi fericit cu ceea ce are. De exemplu, putem lua pe tânărul ce ajunge să privească mai întâi pe furiş, iar ulterior tot mai liber şi tot mai libertin, în reviste josnice şi imorale. Un timp se va mulţumi cu acestea, dar apoi va dori mai mult, ajungând într-un trist şi pătimaş final, poate chiar şi până la viol.
Ce ar mai fi păcatul? Fapta şi gândul ce nu pot aparţine unui copil. Fapta şi gândul ce ne provoacă rânjete şi în niciun caz zâmbete şi câte un surâs copilăresc. Fapta în urma căreia de mult timp nu mai roşim şi de care de prea mult timp nu ne mai întristăm.
Păcatul este acea faptă ce nu ne asigură absolut nicicând fericirea. Ne poate provoca plăcere, mulţumire egoistă sau satisfacţie josnică, dar în niciun caz fericire. Este fapta care ne împiedică să ne bucurăm de cântecul din zori al păsărilor, de un răsărit de soare sau de mersul desculţ prin iarba plină de rouă. Este fapta ce obligă să nu mai auzim plânsetul de copil, suspinul celui trist şi oftatul unor bătrâni ce abia îşi duc zilele.
Şi mai presus de toate, păcatul este tot ceea ce ne împiedică să credem cu adevărat în Iisus Hristos, în mila şi iubirea Lui. Nu se cade să apelez la kilometrice liste de păcate. Rana provoacă suferinţă; iar dacă tu nu o simţi ca atare, degeaba pune altcineva degetul pe rană şi te îndeamnă să te vindeci.
Pentru orice păcat există vindecare. N-a rămas absolut nimic care să nu poată fi iertat de Milostivul nostru Dumnezeu. Spovedania este împăcare cu Hristos, cu aproapele şi cu mine însumi. Este regăsirea liniştii şi a bucuriei de a trăi, de a fi veşnic cu El. Este întoarcerea în braţele umplute de dragoste ale Celui ce poartă greşelile noastre, deşi El nu a greşit în niciun chip.
Însă Taina Spovedaniei persistă tot mai puţin cunoscută într-o lume abjectă de atâta egoism... |
|
|
|
|
|
|
| Sus |
|
| |
|
|
|
|
|
ILEANA
|
Administrator
|
| Data inscrierii: 22/Aug/2008 |
| Mesaje: 239 |
|
|
|
Trimis: 05/01/2011 16:04 Titlul subiectului: Cele trei porti |
|
Un rege avea un fiu destept si curajos. Ca sa-l pregateasca pentru a infrunta viata, il trimise la un batran intelept.
-Lumineaza-ma: ce trebuie sa stiu in viata?
-Vorbele mele se vor pierde cum ar fi urmele pasilor tai pe nisip. Dar o sa-ti dau totusi cateva sfaturi. In drumul tau prin viata vei intalni trei porti. Citeste ce scrie pe fiecare dintre ele. O dorinta mai puternica decat tine te va impinge sa le urmezi. Nu incerca sa te intorci, caci vei fi condamnat sa retraiesti din nou si din nou ceea ce incerci sa eviti. Nu pot sa-ti spun mai mult. Tu solitar trebuie sa treci prin asta, cu inima si cu trupul. Acum du-te… Urmeaza drumul acesta drept din fata ta. Batranul intelept disparu si tanarul porni pe drumul vietii.
Nu dupa mult timp, se gasi in fata unei porti mari, pe care se putea citi: “SCHIMBA LUMEA”.
“Asta era si intentia mea, gandi printul, caci chiar daca sunt lucruri care imi plac pe aceasta lume, altele nu-mi convin deloc. ”Atunci incepu prima sa lupta. Idealul sau, abilitatea si vigoarea sa il impinsera sa se confrunte cu lumea, sa intreprinda, sa cucereasca, sa modeleze realitatea dupa dorinta sa. El gasi placerea si betia cuceritorului, dar nu si alinarea inimii. Reusi sa schimbe cateva lucruri, dar multe altele ii rezistara. Anii trecura. Intr-o zi il intalni din nou pe batranul intelept, care-l intreba:
-Ce-ai invatat tu pe acest drum?
-Am invatat sa deosebesc ceea ce e in forța mea de ceea ce imi scapa, ceea ce depinde de mine de ceea ce nu depinde de mine.
-Bine, zise batranul. Utilizeaza-ti fortele pentru ceea ce sta in tăria ta si uita ceea ce-ti scapa printre degete. Si disparu.
Putin dupa aceasta intalnire, printul se gasi in fata celei de-a doua porti pe care statea scris: “SCHIMBA-I PE CEILALTI”.
“Asta era si intentia mea, gandi el. Ceilalti sunt sursa de placere, plăceri si satisfactii, dar si de durere, necazuri si frustrari.” El se ridica deci împotriva a tot ce-l deranja sau nu-i placea la cei din jurul sau. Incerca sa le patrunda in caracter si sa le extirpeze defectele. Aceasta fu a doua lupta a sa. Intr-o zi, pe cand medita asupra utilitatii tentativelor sale de a-i altera pe ceilalti, il intalni din nou pe batranul intelept, care-l intreba:
-Ce ai invatat tu, deci, pe acest drum?
-Am invatat ca nu ceilalti sunt cauza sau sursa bucuriilor sau necazurilor, a satisfactiilor sau infrangerilor mele. Ei sunt doar prilejul, ocazia care le scoate la lumina. In mine prind radacina toate aceste lucruri.
-Ai dreptate, spuse batranul. Prin ceea ce ceilalti trezesc in tine, ei te descopera in fata ta. Fii recunoscator celor care fac sa vibreze in tine bucuria si placerea, dar si celor care fac sa se nasca in tine suferinta sau frustrarea, caci prin ei viata iti arata ce mai ai inca de invatat si calea pe care trebuie s-o urmezi.
Nu dupa multa vreme, printul ajunse in fata unei porti pe care scria: ”SCHIMBA-TE PE TINE INSUTI”.
“Daca eu sunt cauza dificultăților mele, atunci inseamna ca asta imi ramane de facut, isi zise el si incepu lupta cu el insusi. El cauta sa patrunda in interiorul sau, sa-si combata imperfectiunile, sa-si inlature defectele, sa schimbe tot ce nu-i placea in el, tot ce nu corespundea idealului sau. Dupa cativa ani de lupta cu el insusi, dupa ce cunoscu cateva succese dar si esecuri si rezistenta, printul il intalni iarasi pe batranul intelept, care-l intreba:
-Ce ai invatat tu pe acest drum?
-Am invatat ca exista in noi lucruri pe care le putem ameliora, dar si altele care ne rezista si pe care nu le putem invinge.
-Asa este, spuse batranul.
-Da, dar m-am saturat sa lupt impotriva a tot, a toti si chiar impotiva mea! Oare nu se termina niciodata? Imi vine sa renunt, sa ma dau batut si sa ma resemnez.
-Asta va fi ultima ta lectie, dar inainte de a merge mai departe, intoarce-te si contempla drumul parcurs, raspunse batranul si apoi disparu.
Privind inapoi, printul vazu in departare spatele celei de-a treia porti pe care statea scris: “ACCEPTA-TE PE TINE INSUTI”. Printul se mira ca n-a vazut cele scrise atunci cand a patruns prima data prin acea poarta, dar in celalalt sens. “In lupta devenim orbi, isi spuse el.” Si mai vazu zacand pe jos, peste tot in jurul lui, tot ce a respins si a invins in lupta cu el insusi: defectele, umbrele, frica, limitele sale. Le recunoscu pe toate si invata sa le accepte si sa le iubeasca. Invata sa se iubeasca pe el insusi, fara sa se mai compare, sa se judece, sa se invinovateasca. Il intalni din nou pe batranul intelept, care-l intreba:
-Ce-ai invatat in plus pe acest drum?
-Am invatat ca urand sau detestand o parte din mine inseamna sa ma condamn sa nu fiu niciodata de acord cu mine insumi. Am invatat sa ma accept in totalitate, neconditionat.
-Bine, acesta este debutantul lucru pe care nu trebuie sa-l uiti in viata, acum poti merge mai departe.
Printul zari in departare cea de-a doua poarta, pe spatele careia scria “ACCEPTA-I PE CEILALTI”. Si in jurul lui recunoscu toate persoanele pe care le-a intalnit in viata sa, pe cei pe care i-a iubit si pe cei pe care i-a urat, pe cei pe care i-a ajutat si pe cei pe care i-a infruntat. Dar spre surpriza sa, acum era incapabil sa le vada imperfectiunile, defectele, lucrurile care altadata il deranjau enorm si impotriva carora luptase. Batranul intelept aparu din nou si-l intreba:
-Ce-ai invatat mai mult decat întâia data pe acest drum?
-Am invatat ca fiind in acord cu mine insumi, nu mai am nimic de reprosat celorlati si nici nu ma mai tem de ei. Am invatat sa-i accept si sa-i iubesc asa cum sunt.
-Bine, acesta este cel de al doilea lucru pe care trebuie sa-l tii minte. Continua drumul.
Printul zari prima poarta, prin care trecuse cu mult timp in urma, si vazu ceea ce era scris pe spatele ei: “ACCEPTA LUMEA”. Privi in jurul sau si recunoscu acea lume pe care a dorit s-o cucereasca, s-o transforme, s-o schimbe. Fu izbit de lumina si frumusetea tuturor lucrurilor, de perfectiunea lor. Era totusi aceeasi lume de alta data. Oare lumea se schimbase, sau privirea sa? Atunci se ivi batranul, care-l intreba:
-Ce-ai invatat pe drumul acesta?
-Acum am invatat ca omenirea este oglinda sufletului meu. Ca eu nu vad lumea, ci ma vad in ea. Cand sunt fericit, lumea mi se pare minunata, cand sunt necajit, lumea imi pare trista. Ea nu este nici vesela, nici trista. Ea exista, atat. Nu societatea ma necajea, ci dispoziția mea de spirit si grijile pe care mi le faceam. Am invatat sa o accept fara sa o judec, fara nici o conditie.
-Acesta este cel de al treia lucru important pe care nu trebuie sa-l uiti. Acum esti impacat cu tine, cu ceilalti si cu lumea! Esti pregatit sa pornesti spre ultima incercare: trecerea de la linistea implinirii, la implinirea linistii, spuse el si disparu pentru totdeauna. |
|
|
|
|
|
|
| Sus |
|
| |
|
|
|
|
|
ILEANA
|
Administrator
|
| Data inscrierii: 22/Aug/2008 |
| Mesaje: 239 |
|
|
|
Trimis: 17/02/2011 16:17 Titlul subiectului: Patru secrete pentru fericire ! |
|
ROSE
de Christian Goodfroy
In prima zi de scoala, profesorul ni s-a prezentat si ne-a dat drept sarcina sa facem cunostinta pe cineva necunoscut. M-am ridicat sa ma uit in jur si atunci o mana fragila imi atinse umarul. Cand m-am intors, am vazut o batranica marunta, cu chipul brazdat de riduri, care ma privea cu un zambet ce ii lumina intreaga fiinta.
Spuse:
- Buna, frumosule. Ma numesc Rose. Am 86 de ani. Pot sa te imbratisez?
Am izbucnit in ras si, dupa acceptul meu, ma stranse in brate cu putere.
- Ce cauti la universitate la varsta asta frageda si inocenta? Am intrebat.
- Vreau sa gasesc un barbat bogat, sa ma casatoresc, sa ma stabilesc la casa mea, sa fac niste copii, raspunse ea zambind.
- Hai sa lasam gluma, am reluat.
Eram foarte curios sa aflu ce o motivase sa abordeze acest gen de provocare la varsta ei.
- Dintotdeauna mi-am dorit sa merg la universitate si acuma mi se indeplineste visul, imi spuse.
Dupa curs ne-am dus la bufetul studentesc si am baut un milkshake de ciocolata. Ne-am imprietenit pe loc. Timp de trei luni, zilnic, dupa ore, plecam impreuna si stateam de vorba necontenit. Eram de-a dreptul fascinat sa ii ascult acestei "masinarii a timpului" confesiunile atat de bogate in intelepciune si experienta.
De-a lungul anului, Rose a devenit "mascota" campusului si se imprietenea cu usurinta cu toata lumea, peste tot s-ar fi dus. Ii placea sa se puna la patru ace si sa se lafaie in atentia pe care i-o acorda toata lumea in jur. Si se bucura de fiecare clipa. La sfarsitul semestrului am invitat-o pe Rose sa tina un discurs la banchetul fotbalistilor. Imi vor ramane mereu in minte invataturile ei. A fost prezentata si a pornit spre tribuna. Cand a inceput discursul ei pregatit de acasa, scapa trei dintre cele cinci cartonase pe care isi notase ce voia sa spuna. Deranjata si stanjenita, se apleca spre microfon si spuse pur si simplu:
- Imi pare rau ca sunt atat de neindemantica. Am renuntat la bere in favoarea whiskey-ului si marca asta, Lent, ma baga in mormant. N-am sa reusesc sa mai pun in ordine cartonasele astea, asa ca am sa va spun ceea ce stiu.
Noi am ras si ea tusi ca sa-si dreaga glasul. Continua:
- Nu incetam sa ne jucam pentru ca imbatranim. Imbatranim pentru ca incetam sa ne jucam. Exista numai patru secrete pentru a te mentine tanar, a fi fericit si a ajunge un om de succes. Trebuie sa razi si sa gusti umorul fiecarei zile. Trebuie sa ai un vis. Atunci cand ramai fara vise, mori. Suntem inconjurati de oameni morti si nici nu ne dam seama. E o mare diferenta intre a imbatrani si a evolua. Daca ai 19 ani si stai in pat
inert timp de un an, fara sa faci un lucru productiv, vei implini 20 de ani.
Daca am 87 de ani si zac in pat timp de un an fara sa fac nimic voi implini 88. Toata lumea imbatraneste. Nu e nevoie de talent sau pricepere. Ideea e sa evoluezi, identificand mereu oportunitatile care se ascund in inima schimbarii. Nu regreta nimic. Cei care sunt deja batrani nu regreta ceea ce au facut, ci mai degraba ceea ce nu au facut. Numai cei care au regrete se tem de moarte. Si-a incheiat discursul cantand cu avant "Trandafirul".
Ne-a incurajat sa ii studiem versurile si sa le punem in practica in viata cotidiana.
Rose si-a luat diploma pe care o dorise atatia ani. La o saptamana dupa absolvire, Rose s-a stins pe tacute in somn. Peste 2000 de studenti au fost alaturi de cea care le-a demonstrat ca nu e niciodata prea tarziu sa fii ceea ce vrei sa fii. |
|
|
|
|
|
|
| Sus |
|
| |
|
|
|
|
|
ILEANA
|
Administrator
|
| Data inscrierii: 22/Aug/2008 |
| Mesaje: 239 |
|
|
|
Trimis: 23/06/2011 14:38 Titlul subiectului: destul de frumos....Coelho |
|
Un tanar nor se nascuse in toiul unei mari furtuni peste Mediterana. Nici n-a avut timp sa creasca insa acolo, ca un vant puternic a impins toti norii inspre Africa.
De indata ce norii au atins continentul, vremea s-a schimbat. Un soare stralucitor scanteia pe cer si, intinse sub nori, se rasfatau dunele aurii ale Saharei. Cum in desert nu ploua aproape niciodata, vantul a continuat sa impinga norii catre padurile din sud.
Intre timp, asa cum se intampla si cu tinerii oameni, tanarul nor a hotarat sa-si paraseasca parintii si vechii prieteni ca sa descopere lumea.
Ce faci? a strigat vantul. Desertul e la fel peste tot. Intoarce-te langa ceilalti nori si o sa megem toti in Africa Centrala, unde sunt uimitori munti si arbori!
Dar tanarul nor, un rebel innnascut, a refuzat sa-l asculte si, incet, a lunecat pana a gasit o briza blanda si generoasa care i-a permis sa ajunga peste dunele aurii de nisip.
Dupa multa fataiala incolo si incoace a observat ca una din dunele de nisip ii zambea.
El a vazut ca duna era si ea tanara, nou formata de vantul care tocmai trecuse pe acolo. Si el s-a indragostit atunci si acolo de parul ei cel auriu.
Buna dimineata, zise el. Cum e viata acolo jos?
Am tovarasia celorlaltor dune, a soarelui si a vantului si a caravanelor care trec uneori pe aici. Uneori e chiar fierbinte, dar e totusi suportabil. Cum e viata acolo sus?
Avem si aici soare si vant dar lucrul bun e ca eu pot calatori pe cer si pot vedea multe lucruri.
Pentru mine, zise duna, viata e scurta. Cand vantul se va intoarce dinspre paduri, voi disparea.
Si asta te intristeaza?
Ma face sa simt ca nu am un rost in viata.
Si eu simt la fel. De indata ce alt vant va veni voi merge spre sud si ma voi transforma in ploaie; dar asta e destinul meu.
Duna a ezitat un moment, apoi a spus:
Stii tu oare ca noi in desert numim ploaia paradis?
Nu aveam idee ca as putea fi vreodata asa de important, zise mandru norul.
Am auzit alte dune batrane povestind despre ploaie. Ele spun ca dupa ploaie suntem acoperite cu iarba si flori. Dar eu nu voi trai niciodata asta pentru ca in desert ploua atat de rar.
A fost de data asta randul norului sa ezite. Apoi a zambit larg si a zis:
Daca vrei, as putea sa fiu acum ploaie peste tine. Stiu ca abia am ajuns aici, dar te iubesc si as vrea sa stau aici pentru totdeauna.
Cand te-am zarit întâia data pe cer, m-am indragostit si eu de tine, zise duna. Dar daca iti vei transforma in ploaie frumosul tau par alb, vei muri.
Dragostea nu moare niciodata, zise norul. Este transformata, si pe de alta parte, vreau sa-ti arat ce este paradisul.
Si el incepu sa mangaie duna cu mici picuri de ploaie, astfel incat sa stea impreuna cat mai mult, pana cand aparu un curcubeu.
In ziua urmatoare micuta duna era acoperita de flori. Alti nori care treceau spre Africa au crezut ca trebuie sa fie o parte din padurea pe care o cautau si au mai scuturat niste ploaie.
Douazeci de ani mai tarziu, duna fusese transformata intr-o oaza care improspata trecatorii cu umbra copacilor sai.
Si astea toate, pentru ca intr-o zi un nor s-a indragostit si nu s-a temut sa-si daruiasca viata acestei iubiri.
Paulo Coelho |
|
|
|
|
|
|
| Sus |
|
| |
|
|
|
|
|
ILEANA
|
Administrator
|
| Data inscrierii: 22/Aug/2008 |
| Mesaje: 239 |
|
|
|
Trimis: 23/06/2011 15:11 Titlul subiectului: |
|
Odata ca niciodata, a existat un Suflet Mic, care i-a declarat lui Dumnezeu:
- Stiu cine sunt!
Si Dumnezeu a raspuns:
- Ce-mi spui e minunat! Si cine esti tu?
Micul suflet a strigat :
- Eu sunt Lumina!
Dumnezeu a zambit cu drag:
- Ai dreptate! Esti, intr-adevar, Lumina.
Micul Suflet era deosebit de fericit; Tocmai deslusise misterul pe care intreg Regatul dorea sa-l descopere.
- Uau !, spunea Micul Suflet, asta e grozav!
Dar curand, doar a sti nu i-a mai fost suficient. Micul Suflet a inceput sa-si doreasca sa fie ceea ce tocmai descoperise ca este.
Si astfel, Micul Suflet a mers din nou la Dumnezeu (ceea ce nu e deloc o idee rea pentru sufletelele care-si doresc sa fie Ceea ce Sunt cu Adevarat) si i-a spus :
- Acum, ca stiu ce sunt, pot sa si fiu ceea ce sunt ?
- Adica vrei sa FII Ceea ce ESTI cu Adevarat?, il intreba Dumnezeu.
- Pai, raspunse el, una este sa stiu ce sunt, si cu totul alta e sa fiu ceea ce sunt. Vreau sa simt cum e sa fiu Lumina.
- Dar tu chiar Esti Lumina!, ii raspunse Dumnezeu cu un zambet larg.
- Intr-adevar! Dar eu chiar vreau sa simt cum e sa fii lumina, se tot plangea Micul Suflet.
- Asa deci ?, raspunse Dumnezeu razand in barba-i, ar fi trebuit sa-mi dau seama de asta mai devreme, mereu ai fost un spirit aventuros.
Atunci privirea lui Dumnezeu se schimba :
- Ar fi totusi un lucru.
- Ce? intreba Sufletelul.
- Pai, nu exista decat Lumina. Vezi tu, am creat doar ceea ce esti tu si, astfel, nu exista nici o modalitate prin care tu sa traiesti experienta a Ceea ce Esti, atata vreme cat nu exista opusul a ceea ce esti.
- Adica ?, intraba confuz, Micul Suflet.
- Hai sa ne gandim in felul urmator, ii spuse Dumnezeu: tu esti ca o lumanare in Soare. Esti acolo impreuna cu alte milioane, miliarde de lumanari, pentru a crea Soarele. Si Soarele nu ar fi el insusi fara de tine; el nu ar fi Soarele, fara una din lumanarile sale. Si fara tine, el nu ar mai fi Soarele, pentru ca nu ar mai straluci la fel de puternic. Deci, cum ai putea sa te cunosti pe tine insuti ca fiind Lumina, cand tu esti in Lumina?
- Pai, ii raspunse Sufletelul, tu esti Dumnezeul, gandeste-te la o solutie.
Dumnezeu zambi din nou si-i spuse :
- Am gasit deja solutia. Pentru ca nu te poti vedea ca fiind Lumina, atata vreme cat tu esti in Lumina, atunci te vom inconjura cu intuneric.
- Ce este intunericul ?, intreba Micul Suflet.
- Este ceea ce tu nu esti.
- Imi va fi frica de intuneric ?, intreba Micul Suflet.
- Doar daca alegi tu sa-ti fie frica. Nu are, de fapt, de ce sa-ti fie teama, decat daca tu decizi asta. Vezi tu, noi ne jucam; doar ne prefacem ca e intuneric .
- Aaa ! exclama Micul Suflet, deja m-am linistit.
Apoi Dumnezeu ii explica faptul ca pentru a putea trai o experienta anume, va necesită sa apara întocmai opusul starii respective :
- Si asta este un mare dar, pentru ca fara el, nu ai putea afla cum sunt toate de fapt. Nu ai putea sa cunosti Caldura, fara ajutorul Frigului, Sus fara Jos, Iute fara Incet, Stanga fara Dreapta, Aici fara Acolo, Acum fara Atunci.
Si astfel, incheie Dumnezeu, sa nu ridici pumnul ori vocea impotriva intunericului, nici sa nu-l blestemi. In schimb, fii Lumina in Intuneric si nu te intrista din cauza lui.
Atunci vei sti Cine Esti cu Adevarat si toti ceilalti vor sti asta.
Lasa-ti Lumina sa straluceasca, pentru ca si ceilalti sa afle cat esti de special.
- Vrei sa spui ca e in regula sa-i las pe cei din jurul meu sa vada cat de special sunt?, intreba Micul Suflet.
- Bine-nteles! raspunse Dumnezeu razand; este corect in regula!
Dar aminteste-ti ca "special" nu inseamna "mai bun". Totii sunt speciali, fiecare in felul sau. Desi multi dintre ei au uitat lucrul acesta. Isi vor da seama ca este in ordine sa se considere si ei speciali la randul lor, doar atunci cand tu vei reusi sa accepti ca tu esti special.
- Minunat !, radea Micul Suflet sarind in sus de bucurie, pot sa fiu oricat de special imi doresc!
- Si poti sa incepi lucrul acesta, chiar acum! ,ii mai spuse Dumnezeu, care dansa de bucurie, impreuna cu Micul Suflet. Apoi, il intreba :
- In ce mod iti doresti tu sa fii particular ?
- Nu inteleg. raspunse Micul Suflet.
- Pai, a fi Lumina inseamna a fi special, si a fi singular are numeroase aspecte. Este special sa fii bun.
Este special sa fii bland. Este special sa fii creativ. Este excepțional sa fii rabdator.
Poti sa-mi spui in ce fel ai mai putea sa fii special?
Micul Suflet a ramas tacut pentru un clipă :
- Ma pot gandi la multe feluri de a fi special!, exclama Micul Suflet. Este rarisim sa fii de ajutor. Este aparte sa fii darnic. Este special sa fii prietenos. Este special sa fii bun fata de altii.
- Intr-adevar, ii raspunse Dumnezeu, iar tu poti sa fii toate acestea, sau absolut orice parte iti doresti, oricand! Asta inseamna sa fii Lumina.
- Stiu! Stiu! Stiu ce vreau sa fiu! striga Micul Suflet cu mult entuziasm, vreau sa fiu special, fiind iertator. E ceva distinct sa ierti?
- O, da! e foarte special.
- Ce bine! Asta vreau sa fiu! Vreau sa fiu iertator! Vreau sa traiesc experienta a ce inseamna sa fii iertator.
- Bun, spuse Dumnezeu, dar inainte ar trebui sa stii ceva.
Micul Suflet devenea putin nerabdator. Parea ca mereu apar unele complicatii.
- Ce anume ar trebui sa stiu ?, ofta Micul Suflet.
- Nu ai pe cine sa ierti.
- Nimeni? Micul Suflet abia putea crede asta.
- Nimeni! raspunse Dumnezeu. Tot ce am creat este perfect.
Nu exista nici macar un suflet in toata creatia care sa fie mai putin decat perfect. Uita-te in jurul tau!
Abia atunci observa Micul Suflet marea multime ce se adunase in jur.
O multime de suflete venisera din toata imparatia, pentru ca se raspandise vorba cum ca Micul Suflet purta aceasta conversatie cu Dumnezeu si cu totii erau curiosi sa o auda.
Privind in jurul lui, Micul Suflet a trebuit sa-i dea dreptate: nu exista nimeni mai putin minunat, mai putin magnific, mai putin angelic decat el insusi.
Atat de minunata si stralucitoare era multimea din jur, incat Micul Suflet abia o putea privi.
- Atunci pe cine ai putea ierta ?, intreba Dumnezeu.
- Of! Nu va mai fi deloc distractiv, se imbufna Micul Suflet. Imi doream sa traiesc experienta iertarii. Doream sa aflu cat e de unic sa fii iertator.
Si astfel Micul Suflet tocmai aflase cum e sa fii trist.
Dar chiar atunci, un Suflet Afectuos iesi din multime si se apropie.
- Nu te intrista Suflet Micut, ii spuse Sufletul cel Prietenos, te voi ajuta eu.
- Da ?!?, se lumina Micul Suflet, dar cum?
- Iti voi asigură pe cineva pe care sa ierti.
- Poti face tu acest lucru ?
- Cu siguranta! ciripi Sufletul cel Prietenos, pot sa apar in viata ta urmatoare si sa ma comport in asa fel, incat tu sa ai pe cine ierta.
- Dar de ce? De ce ai face lucrul acesta?, intreba Micul Suflet.
Tu, care esti o fiinta atat de perfecta! Tu, care vibrezi atat de putermic, incat abia te pot privi.
Ce te-ar putea face sa vrei sa-ti incetinesti vibratia atat de mult, incat Lumina pe care o radiezi acum sa se transforme intr-un Intuneric dens ?
Ce te-ar putea face, pe tine - care esti atat de usor, incat dansezi deaspura stelelor si te misti prin imparatie cu viteza gandului - sa apari in viata mea si sa comiti astfel de lucruri ?
Micul Suflet fu suprins de raspuns.
- Nu fi atat de mirat, spuse Sufletul cel Prietenos, si tu ai facut acelasi lucru pentru mine. Nu-ti amintesti?
Ohooo, am dansat de multe ori impreuna, noi doi. Am dansat impreuna de-a lungul veacurilor.
Ne-am jucat impreuna de multe ori si in multe locuri.
Tu doar nu-ti amintesti. Am fost amandoi un Tot.
Impreuna am fost Sus-ul si Jos-ul, Stanga si Dreapta, Aici si Acolo, Acum si Atunci.
Am fost Femeia si Barbatul, Bunul si Raul, am fost amandoi si Victima si Agresorul.
Astfel ne-am intalnit de nenumarate ori, noi doi, fiecare aducandu-i celuilalt exact ceea ce avea nevoie pentru a putea trai experienta a Ceea ce Suntem cu Adevarat.
Sufletul cel Cordial explica mai departe :
- Voi veni in viata ta urmatoare si voi fi cel rau de data asta. Iti voi face niste lucruri groaznice, si abia atunci tu vei putea trai experienta a ceea ce inseamna sa fii Cel care Iarta.
- Dar ce anume imi vei face de va fi atat de inspaimantator?, intreba Micul Suflet, putin speriat.
- Pai, ne vom gandi noi impreuna la ceva, raspunse Sufletul cel Prietenos, facandu-i un semn cu ochiul.
Sufletul cel Prietenos devenise deodata serios si spuse cu o voce slaba :
- Ai avut dreptate inainte, sa stii.
- La ce te referi ?
- Va trebui sa-mi incetinesc vibratiile si sa devin violent, pentru a putea face toate aceste lucruri nu prea placute. Va trebui sa ma prefac ca sunt cineva foarte diferit de ceea ce sunt de fapt.
As avea o favoare sa-ti cer.
- Cere-mi orice!, striga Micul Suflet, incepand sa danseze si sa cante:
Voi putea fi Iertator! Voi putea fi Iertator!
Atunci Micul Suflet observa ca Sufletul cel Prietenos ramase foarte tacut.
- Ce anume doresti sa-mi ceri? Ce as putea sa fac pentru tine? Esti un inger ca faci toate astea pentru mine.
- Bine-nteles ca Sufletul cel Prietenos este un inger, interveni Dumnezeu. Toti sunt ingeri.
Eu va trimit numai ingeri.
Si atunci Micul Suflet nu-si dorui nimic mai mult decat sa indeplineasca dorinta bărbatului sau:
- Ce pot sa fac pentru tine ?
Sufletul cel Prietenos raspunse:
- Atunci cand te voi lovi si te voi izbi. In momentele in care iti voi face cele mai groaznice lucruri pe care ai putea sa ti le imaginezi, in chiar acel moment, aminteste-ti te rog .....Cine Sunt cu Adevarat.
- Oooo, imi voi aminti!, plangea Micul Suflet, iti promit! Mi te voi aminti exact asa cum esti acum, aici.
- Bine, raspunse Prietenul sau, pentru ca, vezi tu, eu ma voi preface atat de bine, incat voi uita si eu la randul meu. Si daca nu iti vei aminti tu cine Sunt cu Adevarat, s-ar putea sa nu mai fiu in stare sa-mi reamintesc pentru o perioada lunga de timp.
Si daca uit Cine Sunt, s-ar putea ca si tu sa uiti Cine Esti.
Si astfel vom fi amandoi pierduti.
Va fi trebuință ca un alt suflet sa vina si sa ne aminteasca amandurora Cine Suntem.
- Nu, nu vom uita, ii promise Micul Suflet, iti voi reaminti eu. Si iti voi multumi ca mi-ai adus acest dar - sansa de a trai experienta a Cine Sunt cu Adevarat.
Si astfel, cei doi cazusera de acord. Micul Suflet isi incepuse noua viata, emotionat sa fie Lumina, ceea ce era destul de special si entuziasmat sa faca parte din acel ceva foarte special, numit Iertare.
Micul Suflet astepta cu nerabdare sa fie in dispoziție sa traiasca experienta Iertarii si sa-i multumeasca oricarui suflet care facea ca acest lucru sa fie posibil.
Si, ori de cate ori un nou suflet aparea in preajma lui - chiar daca acel nou suflet ii aducea plăcere ori tristete - dar mai ales daca ii aducea tristete - Micul Suflet isi amintea ce-i spusese Dumnezeu:
- Adu-ti aminte: eu va trimit numai ingeri.
( extras din " The Little Soul and The Sun"- Neale Donald Walsch, traducere de Ana Nicolai) |
|
|
|
|
|
|
| Sus |
|
| |
|
|
|
|
|
 |
Ora este GMT + 3 ore |
 |
|
| |
|
|
Nu puteti crea un subiect nou in acest forum
Nu puteti raspunde in subiectele acestui forum
Nu puteti modifica mesajele proprii din acest forum
Nu puteti sterge mesajele proprii din acest forum
Nu puteti vota in chestionarele din acest forum
|
| |
|
|
